II
                       
        R E F L E X I U N I   A S U P R A   O M U L U I

...ci chiar dacă omul nostru de afară se trece,
totuşi cel dinăuntru se înnoieşte din zi în zi.
                                                                                                                      Corinteni IV, 16

Egoism: maxim de absorbţie.
Altruism: maxim de radiere.  
Scopul meditaţiei elementare.

... încingeţi-vă coapsele minţii voastre,
fiţi trezi şi puneţi-vă toată nădejdea
 în harul care vă va fi adus.
                                             1 Petru I, 13

          
             Între tine şi mine, prietene, viaţa curge calm, adânc, maiestos, ca apa torentelor în albia fluviilor. Şi trec zile, trec ani, trec secole. Câte zile, câţi ani, câte secole sunt de când încercăm cărările lumii căutând cu râvnă pacea inimii noastre?
            E făcut omul să simtă, să respire, să lucreze. Şi lucrăm, aspirăm, simţim, gândim. Se preling lacrimi, şi printre ele privim, sperăm, aşteptăm să prindem o şoaptă, un murmur, un zvon care să aducă, să verse, să umple inimile oamenilor cu plinătatea păcii.
            Se ivesc muguri, înfloresc flori, se scutură rod. Tremură frunze, se mlădie ramuri, se dezrădăcinează pomi. Se sting lumini, pier neamuri, se fărâmiţează pietre. Şi omul priveşte, lucrează, simte şi gândeşte; aspiră, speră şi aşteaptă să primească în potirul inimii tihna păcii.
            Trec zile, trec ani, trec secole; chinul rămâne, creşte, pare fără sfârşit.
            Nu cumva atitudinea pe care o avem în faţa vieţii e fundamental greşită? Pentru ce  viaţa întregului mers cosmic să se desfăşoare între tine şi mine, prietene? Pentru ce să fim spectatori şi nu contribuitori? Să curgă viaţa prin tine, prin mine: calm, adânc, maiestos, ca apa torentelor în albia fluviilor!
            Omul, în vieţuire eternă, observă, experimentează , adună cunoştinţe şi numai datorită propriei sale înţelegeri preface azi trăirea de ieri în înţelepciunea de mâine, acţionând mereu aţintit asupra devenirii sale, asupra desăvârşirii finale, veac după veac, eon după eon – eternitate după eternitate.
            Ci oamenii, uniţi în esenţă, sunt diferiţi în acţiune, din cauza erorilor prea mari conţinute în concepţiile lor despre lume. Toţi ştiu că procesele minerale, vegetale, etc., se dezvoltă normal în limitele determinismului cooperator, şi cu toate acestea îşi închipuie că liberul arbitru există pentru satisfacerea capriciilor mentale sau emoţionale ale fiecăruia. Dacă aeroplanul condus telemecanic îşi are, la un moment dat, pilotul său, acesta nu caută să satisfacă toate posibilităţile de dezechilibru ale aparatului, pe motiv că a scăpat de „ tirania” conducerii de la distanţă şi poate face ce vrea. Limitele echilibrului vieţii trebuiesc păstrate, căci sancţiunile sunt prea mari pentru a fi trecute cu vederea de vreun om. Nu sunt unii care stăruie în a nu şti scopul lor, misiunea lor în raport cu ceilalţi? Nu sunt unii care rămân absorbiţi în întunerecul lor şi nimicesc în ei înşişi dorinţa de a coopera cu neamul pentru omenire ?
            Câţi se găsesc pe linia superioară, deasupra mediocrităţii, perfect altruişti, luminând totul în jurul lor ?
             Omul obişnuit nu ia frânele vieţii sale în mâinile voinţei ci se lasă târât de valul modern al neseriozităţilor sociale. Regretă că natura l-a aşezat în centrul orientării spre instincte sau spre intuiţie şi caută metode de a învălui conştiinţa, pentru a o împiedica să-l săgeteze cu mustrarea de cuget, ori de câte ori calcă Legea Morală.
            Omul obişnuit e omul supus ignoranţei sale şi neştiinţei altora. Nu încearcă a trece peste marginile trupeşti şi se fereşte de orice intenţie a raţiunii pure. E atât de afundat în  bezna personalităţii, încât numai moartea îi deschide perspectiva orizonturilor luminoase. Flacăra tuturor geniilor lumii trebuie să-i mistuie întâiu erorile fundamentale ale trăirii autocentrate. De această flacără fuge în intimitate, pe când în public o laudă cu glas şi vorbeşte despre ea. Vorbeşte, dar singurul criteriu al vieţii pentru el este un interval de maximum 100 ani – dacă s-ar putea să-l străbată sănătos, sătul, îndestulat cu toate, satisfăcut. Trăieşte exclusiv pentru plăcerile corpului şi caută, luptă, se chinue să inventeze mijloace să îngenunche pe aproapele său, să fie servit de omenirea întreaga. Scopul lui e posesiunea: glorie vremelnică, pasiune josnică, faptă mârşavă. Lipsit de dreptate, brutal faţă de semenii săi, neînţelegător, formalist, producător de chin. E concretizarea în formă fizică a egoismului ca maxim de absorbţie. Se închipuie pe sine centrul şi circumferinţa lumii: dătător de viaţă şi moarte, şi se crede factor de sine stătător al evoluţiei. El e cel ce stă totdeauna piedică Trimişilor lui Dumnezeu. El omoară pe Socrate, răstigneşte pe Christos, arde pe sfinţi, condamnă pe Mihaiu, frânge pe Horia şi taie în bucăţi pe Tudor. Plin de ambiţie nemăsurată, accentuează totdeauna: eu, al meu; ia fără a da nimic bun în schimb; se identifică în faptă unui materialism feroce; tinde spre haosul naturii necontrolate   - în timp ce cu vorba se mărturiseşte atletul spiritualităţii desăvârşite. Prietene, nu uita că e scris : „ Feriţi-vă de profeţi mincinoşi care vin la voi în îmbrăcăminte de oi şi pe dinlăuntru sunt lupi răpitori” . Prietene, fii atent la oricine şi ai grijă de prietenia ta.

…armele cu care ne luptăm noi nu sunt 
 supuse firii pământeşti, ci sunt puternice,
 întărite de Dumnezeu ca să dărâme întăriturile.
 Noi răsturnăm izvodirile minţii şi orice înălţime
 care se ridică împotriva cunoştinţei lui Dumnezeu.
                             2 Cortineni X, 4-5

            Omul superior îşi dă seama de poziţia lui în univers, de rolul şi devenirea lui, de responsabilitatea activităţii lui. În el se reflectă viu divinitatea sub diferitele ei aspecte. E omul care îşi autocentrează năzuinţa tuturor sforţărilor pentru desăvârşirea mecanismului de cunoaştere a funcţionării lumilor, pentru a fi elemente puternic cooperante cu planul lui Dumnezeu, nu al oamenilor. Dumnezeu are „ plan pe care l-a alcătuit în sine însuşi ca să-l aducă la îndeplinire”. Omul superior nu mai lucrează pentru sine. El se oglindeşte în ceilalţi, căci „unul e în toţi, tot astfel precum una e în toate”. El dezvoltă şi practică continuu calităţi pozitive; e virtuos şi plin de iubire. El este acela care poartă făclia culturii şi a civilizaţiei din om în om, din ţară în ţară. Inteligenţa lui matură depăşeşte veacurile; în prezent, împrăştie ignoranţa, mărturiseşte lumina – arată calea. Dorinţele naturii sale inferioare sunt transmutate. Neprihănirea îi dă posibilitatea de a construi etern valabil, fiindcă în interiorul formelor pe care le creează, pulsează ritmul energetic al inimii lui de supraom. Caracteristica lui este altruismul ca maximum de radiere: dăruire perpetuă.
            Neamul nostru de astfel de oameni are nevoie. Prietene, caută Omul! Caută omul căutat de toţi idealiştii, de toţi scriitorii puri, de toţi înţelepţii, de toţi cei plini de încredere neţărmurită în Dumnezeu.  Prietene, care e omul a cărui neprihănire să întreacă neprihănirea celor neprihăniţi? Care e omul a cărui lacrimă să cuprindă lacrimile celor obidiţi? Care e omul a cărui experienţă să întreacă experienţa celor încercaţi? Care e omul a cărui suferinţă să întreacă suferinţa celor suferinzi? Care e omul a cărui minte să întreacă intelectul celor instruiţi? Care e omul a cărui credinţă să întreacă credinţa celor drept credincioşi? Care e omul a cărui lucrare să întreacă lucrarea celor ce se nasc? Prietene, caută Omul ! Să-l şoptească vânturile, să-l murmure izvoarele, să-l răsune munţii. Caută-l cu instinctul neamului, caută-l cu inteligenţa neamului, caută-l cu intuiţia neamului. Şi dacă îl găseşti, dacă l-ai găsit, dacă îl vei găsi, spune-le prietenilor, spune-l şi mie: Ecce Homo ! Fiindcă nu pot suporta ocara de a fi trăit în vremea când geniul neamului se arată şi eu, contemporanul lui, să nu-l cunosc, şi să aflu despre el în lumea cealaltă.

Să vă dezbrăcaţi de omul cel vechiu
care strică după poftele înşelătoare,
 şi să vă înnoiţi în duhul minţii
 voastre si să vă îmbrăcaţi în chipul
 lui Dumnezeu, de o neprihănire şi
 sfinţenie pe care o dă adevărul.
                             Efeseni IV, 22-24

            Lipsa de control asupra ta însuţi te menţine veacuri de-a rândul în apele lumilor inferioare pentru că, ia aminte : tu cel care citeşti aceste rânduri, prietene al meu, priceput sau nepriceput în tainele existenţei, nu vei pierde niciodată vreuna din facultăţile fiinţei tale; moartea e o trecere într-o lume mai vastă, mai splendidă, dar care păstrează pentru mine, pentru tine, pentru toţi, sancţiunea divină a faptelor, făptuite cu voie sau fără voie,  a faptelor care au oprimat expansiunea conştiinţei regnurilor pe planetă.
            Nu s-a cuvântat? : „Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul dar nu pot ucide sufletul, ci temeţi-vă mai degrabă de cel ce poate să piardă şi sufletul şi trupul în gheenă”.
            Tu rămâi mai departe la voia întâmplării, sau ai ales cărarea vieţii tale?
            Prietene! Artiştii, cugetătorii au precizat partea ideală a vieţii, au indicat ţelul. Chiar dacă ei înşişi nu s-au modelat după idealul inspirat, gândit, simţit, pe care l-au concretizat în opera lor de artă – esenţa lucrării lor în lume, pentru lume – noi, prietene, toţi vom imita în trăirea de azi nobleţea caracterului eroilor lor. Aspiraţia noastră va fi una cu intenţia aspiraţiei artistului ; metoda noastră va fi una cu tendinţa metodei gânditorului; viaţa noastră va fi una cu idealul vieţii creatorului.
            Şi de vor veni ploi, de vor curge şuvoaie, de vor sufla vânturi – izbind cu tărie casa noastră – nu ne vor prăbuşi, pentru că avem înfiptă temelia în granitul certitudinii eterne: Adevărul învăţăturii lui Christos.