Pagina principală Editura Ram Cărţi online Pictură Poezii Şah Galerie foto Contact
 
A P I C O L E

| Idealism Apicol | Sfinţenia albinelor | Realităţi transcendente | Recoltă mai bogată de miere | Poate fi NOSEMA ( traducere ) | Mierea şi întrebuinţarea ei în China ( traducere ) | Superstiţii apicole ( traducere ) | Metoda simplă de produs ceară în stupii sistematici | Parthenogeneza şi experienţele moderne în apicultură | Probleme de creşterea albinelor ( traducere ) | Un musafir supărător şi periculos |

MIEREA ŞI ÎNTRBUINŢAREA EI ÎN CHINA

MIEREA  ŞI   ÎNTRBUINŢAREA  EI   ÎN CHINA

Claude R. Kellogg
 Chung-Chang Tang

         Pe când la cele mai multe naţiuni mierea a fost prima dulceaţă folosită de oameni şi zaharurile de diferite feluri s-au ivit mai târziu, în China a fost tocmai contrariul pentru că mierea s-a întrebuinţat mult mai târziu decât orice alte forme de dulciuri. În Shih Chin, una din primele opere poetice ale poporului Chinez, aflăm că maltoza e singura formă de îndulcire menţionată. Aceasta era obţinută umezind orez sau grăunţe de grâu până ce încolţeau şi apoi se prăjeau pentru a extrage maltoza. De foarte multe ori în scrierile vechi se află comparaţiile „ dulce ca maltoza” care ne îndrumă să credem că acest material a fost prima dulceaţă cunoscută pe vremea aceea de tot poporul Chinez. Cuvântul maltozei îl găsim scris în stilul Liu Wen, o foarte apropiată formă de scriere, dar orice menţiune despre miere este în mod vădit absentă în acest fel de scris.
         O altă dulceaţă vegetală întrebuinţată de Chinez înainte de introducerea mierii a fost aceea extrasă din plantă traista-ciobanului ( capsella) fiindcă citim în poema Shih Chin „ Ceaiul este amar? Cine spune aşa ? Este dulce ca traista – ciobanului. „
         În unul din vechile dicţionare, mierea este definită ca „ maltoză dulce produsă de albine”. Li Shih Chen, în Materia Medica chineză, caută să explice originea cuvântului miere spunând că are acelaşi sunet ca „ închis” sau „ secret” . Mierea, spune el, este numită astfel fiindcă este făcută în mod secret şi închisă în faguri. Un termen deosebit pentru miere nu apare în limbajul scrierilor chineze până în al treilea secol înainte de Christos, când găsim citaţia următoare: „ Acest gust nu este ca maltoza sau mierea”, făcându-se deci pentru prima dată deosebirea între cele două dulceţuri. În Cartea Riturilor ( 150 înainte de Christos) atribuită lui Confucius, ni se spune că mierea, maltoza, curmalele şi castanele sunt cele patru lucruri pe care un fiu îndatoritor trebuie să le dea părinţilor săi. În Chu Su, o colecţie de opere poetice din China de Sud, există un poem bine cunoscut a fi fost scris în 241 înainte de Christos în care se află o menţiune distinctă despre miere.
         Mierea,  la început, trebuie să fi fost un mare lux fiindcă în istoria chineză se aminteşte că prinţul Yueh, în al patrulea secol înainte de Christos, pentru un teritoriu cuvenit prinţului Wu îi trimite acestuia mierea acasă. Mai târziu mierea devine mai puţin scumpă în anul 25 al erei noastre, când împăratul Kwan s-a urcat pe tron, se aminteşte că a dat 120  cate ( vreo 80 kg ) de miere unuia din prietenii săi. Din primul secol după Christos mierea era obţinută de Chinezi mai ales din Apus în schimbul mătasei lor superbe şi fără seamăn.
         Ca o evidenţă în plus că mierea venea în China din exterior poate fi accentuat că sunt patru cuvinte deosebite în limba chineză pentru miere, neavând vreunul vreo semnificaţie specială ci toate sunt vorbe din alte limbi.
         Se pare, deci, că mierea a fost la început necunoscută de Chinezi, că a fost introdusă din Apus în China, probabil prin al patrulea secol înainte de Christos şi că, precum adevereşte primul tratat de apicultură scris în anul 252, creşterea albinelor a început în China în prima parte a erei creştine.
         Faptul că vorbele chineze pentru miere „ mik” şi „ mi” sunt întrucâtva similare ca sunet cu numele mierii din alte limbi, ca „med” , „mel” etc., se crede a fi o simplă coincidenţă şi nu probează în mod necesar ceva în legătură cu istoricul mierii în China.
         Producerea mierii a fost, cu timpul, încurajată de guvern fiindcă citim că ministrul de agricultură al imperiului, în anul 300, întrebuinţa mierea ca să lustruiască farfuriile, oalele, tingirile, iar la o dată ulterioară apare o proclamaţie guvernamentală care afirmă: „ Apicultorii pot aduna zece măsuri de miere cel mult; dacă cineva poate aduna două cane ( cam un litru) mai mult va fi răsplătit cu zece baniţe de orez”.
         Şi mierea şi ceara sunt încă, şi totdeauna au fost, foarte înalt preţuite pentru valoarea lor medicinală. Întrebuinţarea mierii ca leac este prima data menţionată în Materia Medica a lui Shen Nun Shih scrisă între anii 25 şi 119. Chang Chi, unul din primii naturalişti Chinezi, în cartea sa de medicină Shang Han Lung, recomandă folosirea mierii ca laxativ. Ceara este menţionată prima oară de Hwa Tao în anul 217 ca o cură pentru dizenterie.
         Mierea a fost considerată totdeauna de o valoare specială în promovarea vieţii îndelungate. Taoiştii, în căutarea lor după viaţa eternă, folosesc mierea drept unul dintre cele mai importante ingrediente. Istoria aminteşte că Tao Hun Chun, când s-a retras din viaţa oficială, în anul 500, a fost îndreptăţit la un sfert de miere albă din a împăratului, pe lună, ca „leacul său pentru longevitate”.
         Până în secolul al optsprezecelea mierea nu era cunoscută ca „miere de albine”, ci era numită după locul din care era colectată. Citaţia din Urh Ya: „ Terenul uscat din Nord procură cuiburi bune pentru albine aşa că mierea se află în pământ şi este numită „ miere de pământ”. În Sud terenul este umed aşa că albinele îşi fac cuibul lor în lemne şi mierea este numită „miere de lemn”. În provincia Sechuan este un alt fel de miere „ miere de bambus” făcută de albine care îşi au cuibul în arborii de bambus.”
         Mierea mai era colectată şi din crăpăturile stâncilor şi era numită „mierea de stâncă”. Chang Hwa, scriind în dinastia Tsin, spune: „In depărtarea munţilor şi în câmpiile sudului se află miere şi ceară. E înfiptă în stâncile perpendiculare şi periculoase care sunt imposibil de urcat. Când cineva doreşte să ia miere, el trebuie să se aşeze într-un scaun sau coş care este legat cu funie şi lăsat în jos peste faţa stâncii de alţii. După ce albinele au părăsit locul, o parte din ceară mai stă înfiptă pe faţa stâncii. Un fel de pasăre de mărimea unei vrăbii vine în stoluri să cureţe locul ciugulind care care e rămasă. Ele sunt numite „păsări spirituale”. Primăvara următoare albinele vin înapoi şi îşi fac cuiburile ca de obicei. Oameni stăpânesc locul şi-l numesc „Cetatea Mierii”.
         Chen Chuan Chi din dinastia Tuan spune: „ Un fel de miere este făcută pe stânci şi alta în pământ. În Nord, terenul este uscat şi de aceea se produce multă miere de pământ. În regiunile sudice, terenul este umed şi albinele îşi fac cuibul în arbori. Când cuiburile sunt în arbori înalţi în care nu se poate urca, oamenii folosesc o prăjină  lungă  ca să sfarme cuibul şi să adune în vas mierea ce curge în picuri. Câteodată un cuib rămâne netulburat doi sau patru ani şi mierea depozitată în celule este încă bună.”
         Pe vremea aceea luarea mierii de la albinele sălbatice era un lucru aproape obişnuit şi constituia un izvor de venit pentru locuitori. Într-o istorie a acelei perioade, citim: „Fu Chu, când deveni conducător în provincia Chekiang, acordă tuturor privilegiul colectării mierii de pe stâncile de miere ale ţinutului, privilegiu pe care toţi guvernatorii de mai înainte îl considerau ca drept exclusiv al lor.” O latură diferită a tabloului este revelată în altă parte a aceleaşi cărţi: „ Jen Fang, faimosul eseist al timpului aceluia, când a devenit guvernator al districtului Sin Au, a oprit pe locuitori de la colectarea mierii sălbatice – deoarece mulţi şi-au găsit moartea aventurându-se să urce stâncile periculoase pentru ea.”
         Azi, în China, mierea este un lux. Din pricina rarităţii şi a preţului ridicat, nu se află la îndemâna majorităţii poporului decât ca doctorie. Obiceiurile alimentare pot şi ele avea influenţă în limitarea întrebuinţării mierii cel puţin în sud fiindcă folosirea orezului cu vegetale şi carne la masă nu duce spre consumarea mierii în dieta zilnică. În nord, unde se mănâncă „biscuiţi „ şi plăcinte din făină de grâu, mierea poate intra mai mult în dietă, dar este fără îndoială limitată din cauza rarităţii şi deci a preţului ridicat. Mierea se pune uneori în ceai vara şi produce una dintre cele mai răcoritoare băuturi pentru ziua călduroasă.
         Mierea nu se vinde pentru prăvălii, ci apicultorul sau un distribuitor merge din casa în casă să vândă produsul proaspăt. Mierea în faguri nu se foloseşte prea mult, ci miere lichidă obţinută prin stoarcerea fagurilor şi vândută ca leac. Fiecare familie îşi pune deoparte o mică sticlă cu preţiosul lichid pentru folosire la amestecarea leacurilor în decursul iernii. Mierea granulată se află uneori în farmacii dar de obicei este inferioară şi adesea fermentată.
         Una dintre cele mai interesante întrebuinţări ale mierii la ţăranii din China de Sud este aceea în legătură cu zeul bucătăriei. Acest zeu, în formă unei imagini pe hârtie, este ţinut atârnat în bucătăria fiecărei case pe întreg anul, şi aproape de sfârşitul celei de a douăsprezecea luni, tocmai înaintea anului nou, imaginea este arsă în foc presupunând că micul zeu se va urca în cer ca să raporteze acolo ce a auzit în bucătărie în cursul anului. Ţăranii vicleni, nedorind să aibă vreun raport rău dus la cer, s-au deprins să ungă cu miere buzele zeului bucătăriei, astfel ca la sosirea sa în cer, să spună numai lucruri plăcute şi dulci despre locuinţa pe care tocmai a părăsit-o.

American Bee Journal August  1940 Traducere  prof. George Dulcu

 

 
© Editura RAM - Aninoasa, Jud. Gorj 2009