P   A   R   T    E   A      A    D  O  U  A

                                                                          I. METODA INDIVIDUALĂ
                                                                          II. CENTRE DE STUDIU
                                                                          III. IDEILE FUNDAMENTALE
                                                                          IV.POSIBILITĂŢILE DIVINE ÎN OM

I
M E T O  D A     I N D I  V I D U A L Ă

 Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia,
 ci să vă prefaceţi prin înnoirea minţii voastre,
 că puteţi deosebi bine voia lui Dumnezeu cea
 bună, plăcută şi desăvârşită..
                                                                                                                        Romani XII, 2

                                                                                    Egocentrism. Aspiraţie, cunoaştere.
                                                                                    Focar de radiere.
                                                                                    Ins. Neam. Omenire.

…tu care te măguleşti că eşti călăuza orbilor,
 lumina celor ce sunt în întunerec, povăţuitorul
celor fără minte, învăţătorul celor neştiutori...
tu deci, care înveţi pe alţii, pe tine însuţi nu te înveţi?
                               Romani II, 19

            Echilibrul relaţiilor sociale pare atât de zdruncinat încât observările lipsite de adâncime pot susţine încheierea că pârghia prieteniei dintre om şi om s-a frânt pentru totdeauna.
            Tensiunea emotivă, reacţiunile violente, agitaţia mentală, sunt datorite neîncrederii omului în puterea divină pe care o are, şi asupra lui însuşi şi asupra împrejurărilor.
            Viaţa, dintr-o formă în alta, caută prilej de manifestare mai liberă, mai splendidă nesfârşitelor aspecte ale divinităţii. Procesul e deplin armonios, perfect inteligibil şi de un dinamism nebiruit. Accelerarea acestui proces stă în posibilităţile noastre. Putem îndrepta o cărare, putem transforma un pom sălbatic într-unul fructifer, putem îmblânzi un animal, putem calma un om; ne putem creşte pe noi înşine, ne putem modifica cele dinăuntru ale noastre şi cele din afară. Putem, prin urmare, să ne urnim din minimul de stagnare în care ne aflăm şi putem câştiga, treptat treptat, o iuţeală a creşterii conştiinţei atât de pronunţată încât o recunosc plantele, animalele, îngerii şi toate celelalte fiinţe spirituale care ne cercetează. Pentru acest lucru e nevoie absolută să recunoşti în tine însuţi treapta pe care stai pe scara evoluţiei şi să aspiri din toate fibrele fiinţei tale să te ridici pe cele de deasupra. Numai lipsa de înţelegere te închide într-o carapace şi te limitează la bunul plac al evenimentelor.
            Să aspirăm, să studiem, să reflectăm metodic şi vom cunoaşte. Cunoscând, vom realiza în sfera puterilor noastre, sub îndrumarea ierarhică a fiinţelor care s-au identificat cu misiunea omului, cu misiunea neamului, cu menirea popoarelor. Există misiune, şi dacă nu eşti lămurit în privinţa ei, du-te şi întreabă – ca Socrate. Pentru a avea puterea îndrăznelii de a întreba, trebuie împlinit ce s-a scris de înţelepţii veacurilor.
            Să raţionalizăm necesităţile inteligente ale corpului fizic. Noi suntem conducătorii corpului. Instinctele au stat totdeauna sub dominaţia voinţei superioare. Suntem această voinţă.
Să nimicim orice dorinţă care caută să devină stăpână pe noi înşine şi ne târăşte spre adâncuri în care delicateţea simţirii piere.
            Să purificăm mintea până ce putem gândi sintetic, generalizator. La orice autocentrare a intereselor pur materiale, trebuie să comparăm rezultanta imitării: Ce se întâmplă dacă prietenul, familia, naţiunea, omenirea întreagă, face la fel? Numai aşa vom vedea uşor justeţea gândului care se furişează în ochiul inimii. De îndată ce nu e posibilă generalizarea, conştiinţa trage semnalul de alarmă: trebuie să ne oprim de la traducerea în fapt a gândului. Să ascultăm de conştiinţă, fiindcă noi înşine suntem conştiinţa, puls de viaţă vie – nicidecum o formă goală păstrată mumie în muzeul de fosile al naturii. Acţionând în lumina neprihănirii conştiinţei, vom deveni formidabili acumulatori de energie, de energie creatoare, folositori acum şi în veac neamului, omenirii. Cine nu a observat în vieţile lui că trăirea ireproşabilă deschide cerul realizărilor eterne?
            Aşa dar, ne reîntoarcem spre noi înşine. Purificăm interiorul pentru a avea drum liber în exterior. Calea interioară e calea care trebuie străbătută mai întâi.

Ia seama dar ca lumina care este
în tine să nu fie întunerec.
                                                                                                                                   Luca XI, 35

            Acela care pricepe că trăirea lui, prin neam, se încadrează în omenire, că sacrificiul său pentru ceilalţi este bucurie, împlinire dumnezeiască, acela a desprins metoda de a se înălţa în lumile interioare, în glorie eternă, mereu crescândă, niciodată sfârşită. Acela poate zâmbi de zădărnicia gloriei lumeşti. Ceilalţi rămân încurcaţi, cu orizontul limitat, înecaţi în ei înşişi, robii întunericului veacului acestuia şi poate şi celui viitor.
            Singurul obiectiv imediat e neamul nostru. Dar drumul care duce la posibilitatea de a-l înălţa far strălucitor celorlalte neamuri, trece prin tine însuţi. Nu poţi ridica pe aproapele tău până ce nu ai păşit pe cărarea care duce la Dumnezeu. Altfel, încotro vrei să îndrepţi pe ceilalţi? Spre haosul dezorientării lumii de azi, spre ataşarea nebună de lumea formei care, cu preciziunea riguros matematică, piere? Niciodată iluzia nu poate fi sprijin în mersul nostru spre Adevăr, spre ceea ce e nestrămutat din veci în veci.
            Dacă ai precizat definitiv şi eroic atitudinea ta faţă de lume, devii focar de lentilă convergentă, care adună energia conştientă şi circulatorie a spaţiului şi o repartizează responsabil în cosmos. Tu devii centrul de pulsaţie al acestei energii. Defectele tale micşorează eficacitatea lucrării. Calităţile măresc randamentul. Şi rămâi în lume pentru a ajuta lumea. Te integrezi în socialul care trebuie să devină, nu în cel care a fost trecut întunecat. Eşti făuritor de eră nouă, nu rumegător pasiv al puţinului pe care-l cunoşti întâmplător.
            Aspirând cu seriozitate să cunoaştem metoda prin care energia latentă dinlăuntrul fiinţei noastre se transformă în forţă vie, noi înşine vom deveni oameni puşi în serviciul neamului, luptători ai Cauzei lui Dumnezeu. Vom putea trezi interesul prietenilor pentru tot ce e frumos, bun, adevărat; pentru tot ceea ce trebuie realizat, acum, nu altădată; la noi, nu în Kamciatka!
            Şi tu ştii că realizările izvorăsc din concepţiile pe care cineva le are, din cunoştinţele pe care le-a dobândit, din ideile asupra cărora se abate atenţia neîncetat.
            Cum ai alcătuit zestrea ta intelectuală: printr-o selecţiune deosebit de îngrijită, sau incidental? Căci după cum nu se mănâncă orice, tot aşa, nu se introduce şi nu se păstrează în minte orice. Câte idei juste avem în noi înşine, idei valabile, în eternitate? Cât strop de Adevăr păstrăm conştient în potirul inimii noastre? Să judecăm! Fiindcă nu ne e permis să tolerăm, cu dezinteresare, ca Scânteia divină dinăuntrul nostru, să treacă umilită în fiecare zi pe sub furcile caudine ale concepţiilor false.

... voi nu mai sunteţi nici străini, nici oaspeţi
ai casei, ci sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii,
 oameni din casa lui Dumnezeu.                                 
                                                                                                                              Efeseni II,  19

            Viaţa e un curent puternic spre desăvârşire. Omul cu inima curată stabileşte repede  cooperarea armonică între el şi partea divină a celorlalţi. Trăirea lui devine o revărsare naturală. A depăşit stadiul omului obişnuit şi participă conştient la o manifestare mai vastă, imediat superioară; participă în flamura conştiinţei naţionale la Marea Lucrare necesară realizării misiunii neamului românesc, aici şi acum.
            Să devenim şi noi şi să rămânem servitori neclintiţi ai intereselor superioare ale neamului – neamul ca fiinţă unitară. Să ne identificăm cu linia evolutivă a naţiunii în care ne-am născut şi pentru care ne-am născut. Viaţa voastră întreagă, prin neam, lui Dumnezeu s-o dăm.
            Un popor s-a înălţat, s-a dovedit avanpost al culturii ce trebuie să vie în decursul veacurilor, ori de câte ori a fost în stare să îndrepte orientarea cercetărilor spre Adevăr,  să realizeze echitatea Armoniei şi Pacea lui Dumnezeu. Toată activitatea neamurilor are asimptotă Adevărul. Dar azi, traiectoria preocupărilor pare fi depărtată enorm de direcţia supremă.
            Există numai un singur sens pentru desfăşurarea energetică a vieţuirii popoarelor.
            Atâta timp cât te apropii de direcţia ta, popor, oricare ai fi, porţi în frunte luceafărul strălucitor al orientării generale. Altfel, fruntea piere, corpul moare, şi viaţa care le însufleţea caută alte forme mai aparte, mai demne, forme în care viciul e nimicit şi virtutea poate să triumfe. Unde-i forma popoarelor ce s-au împotrivit Trimişilor lui Dumnezeu care învăţau adevărata cale a  vieţii? Împărăţia romană se întindea din Britania până la marginile Indiei. Azi ?... Cum ! Romanii nu au avut armată, nu au avut religie? Câtă vreme activitatea Romanilor era îndreptată spre singurul scop: patria, viaţa patriei a înflorit, a cuprins lumea. De îndată ce scopul s-a schimbat şi în locul patriei s-a stabilit scop interesul personal, pofta trupului, orizontul mărginit şi singura preocupare esenţială prezentul material, Suflul Vieţii s-a retras din lăuntrul patriei, împărăţia s-a distrus, forma a pierit, trupurile au putrezit, clădirile s-au dărâmat şi pământul le-a acoperit.
            Pricepe cineva  ? Prietene, să fim atenţi la viitorul României. Să clădim acest viitor în prezentul clipelor pe care le trăim. Ce scop idealist pentru viaţa actuală a stabilit mintea pentru anii cât îi mai ai de trăit în corp ? Dacă acest scop este îndestularea trupului şi a poftelor lui, atunci munca e un chin, îndeplinirea datoriei o pacoste, apărarea ţării în vremuri grele o nenorocire. Dar dacă gândim puţin şi gândim bine, observăm uşor că ochiul care luceşte, faţa care zâmbeşte, trupul care pofteşte intră în pământ şi putrezesc; pe când simţirea noastră, gândirea noastră, voinţa noastră, puterea noastră – sufletul nostru – se urcă la cer şi se desăvârşesc. Scopul vieţii noastre prin urmare, îl stabilim cu mintea înţelepţită: sunt aici trimis de Dumnezeu să-mi îndeplinesc rolul meu. Voi lucra cu braţul, cu inima, cu gândul la înălţarea neamului românesc!
            Pot scormoni istoricii rămăşiţele trecutului, pot crede unii că muzeele de azi sunt mai trainice decât edificiile dintr-un început. Gândirea, simţirea şi măreţia vieţii strămoşilor nu se găsesc în formele apuse. Viul vieţii se găseşte direct, luând contact pe calea interioară cu fiinţele care există şi acum  şi care mai demult au creat obiectul cercetărilor celor aproximativi, orbi şi nesiguri. O carte nu e cultură; o piatră nu e civilizaţie !  Şi dacă viaţa fiinţelor pe care le admirăm, le glorificăm materialmente azi, s-a stins demult, definitiv şi nu mai există nicăieri, nici  noi nu vom mai exista şi prin urmare, fapta noastră, oricât de sublimă ar fi, e zadarnică. Toţi ştim adevărul că pământul întreg se dezintegrează şi piere în spaţiul cosmic – cu toate muzeele, cu toate cărţile, cu toate formele creaţiei terestre. De aceea problema vieţii se pune în faţa neamului românesc, nu problema îndeletnicirilor nejustificate temeinic de preocupările celorlalte neamuri.
            Problema istoricului e problema sufletului; nu a sufletului creat de imaginaţia lui de romancier arhivar, ci problema sufletului celui ce a murit creând istoria. Unde e acel suflet ? Unde e sufletul lui Zalmoxe ? Şi dacă istoricul ignorează existenţa lumilor interioare, nu va afla prezenţa vie a conştiinţei pe care o caută, chiar dacă ar dezgropa fiecare centimetru pătrat de pământ până la 1000 km adâncime!
            Neamul nostru trebuie să-şi împlinească cu prisosinţă misiunea pe care i-a hărăzit-o Dumnezeu, în strânsă legătură cu sufletele strămoşilor noştri. Cărarea moralei perfecte trebuie călcată de neamul întreg.
            Tu eşti un element component, deci creator în realizarea acestei misiuni. Tu eşti un puternic punct de sprijin pentru eternitatea fiinţării neamului nostru.
            Prietene, în orice lucru, „ nimeni nu poate să pună o altă temelie decât aceea care a fost pusă şi care este Isus Christos”.
            Când neamurile îşi vor da seama prin puritate, iubire şi adevăr de fraternitatea care există între ele, atunci omenirea va fi de fapt demnă de numele ei – o menire !
            Totul depinde de punctul vital, omul, de tine însuţi Schimbă-te, accelerează înălţarea lăuntrului tău şi fii pintenul celor adormiţi